Ipocrizia obedientă, paradoxul perversității, lipsa de autenticitate, îngâmfarea și surâsul ieftin al nostru, iubirea de carton și fericirea mimată, ne-a adus să trăim vremurile soților Arnolfi.
Raportându-mă strict la simbolistica elementelor cheie din această creație,vă spun doar că există o multitudine de elemente cheie care reprezintă dragostea, bunăstarea, credința, fidelitatea, senzualitatea ,devotamentul, puterea, fertilitatea, respectul, speranța,sprijinul pe care doi oameni le expun societății.
Straniu este că nimic nu s-a schimbat de atunci,în continuare trăim viețile perfecte de cuplu (și nu numai) doar în societate. Am ajuns să ne coafăm chiar și cea mai mică emoție,doar pentru a fi în grațiile sau “grețurile” gloatei din această societate morbidă.
Sunt sigură că vor fi foarte puțini cei care vor descoperi ipocrizia unei vieți bine conturate pentru imaginea bună din societate,în această creație.
Personal,m-am plictisit și am obosit de aceste “etaloane” muribunde pe care le afișăm.
Am ajuns cu toții să trăim într-un scenariu atât de prost regizat,încât rolurile pe care le jucăm în fiecare zi,fie ele în scop profesional sau personal,sunt lipsite de culoare și de autenticitate.
De multe ori am scris despre puterea pe care o are o oglindă. Stai dezbrăcat în fața oglinzii și dacă ești pregătit vei vedea cu adevărat realitatea în care trăiești tu însuți, astfel găsindu-ți puterea de a-ți reconstrui totul cu demnitate și mult mai onorabil.
O realitate ștearsă și tristă pentru că alimentându-ne sufletul cu o ireală emoție în fiecare zi,ne-am contaminat,devenind astfel niște umbre conduse de propriile noastre scenarii mici și ieftine.
În această pictură,dacă veți fi atenți la oglinda din spatele cuplului perfect,veți vedea cu totul altceva. Veți vedea doi oameni străini de ei înșiși,doi oameni ale căror mâini sunt înstrăinate de căldura reală a iubirii.
Ei bine,ceea ce exprimă această pictură nu este altceva decât o realitate a tot ceea ce suntem și trăim noi în aceste vremuri.
O ipocrizie flatulentă cu care ne hrănim sau mai bine zis, ne intoxicăm sufletele, doar pe tru a pescui confirmările unej societăți bolnave,o societate bolnavă care a fost creată de psihozele unor umbre ce nu pot accepta realitatea,ce nu se pot accepta pe sine.
Nu știu ce e mai trist, că văd ceea ce mulți nu văd sau că și eu la rândul meu am mimat o fericire și o perfecțiune a unei vieți “demne” de filmele Oscar.
Ne-am prea obișnuit să punem în spatele nostru realitatea și să jonglăm cu emoțiile noastre în schimbul unor zâmbete ieftine.