Chiar azi vorbeam cu un prieten și îi spuneam cât de dor îmi este să mă îndrăgostesc. Cât de dor îmi este să simt acele emoții unice,acele trăiri incomparabile pe care le experimentăm în acele situații. Întrebarea a fost :” păi și ce te oprește?”.
De oprit, nu mă oprește nimeni și nimic,însă toată această “emancipare” a omului din ultimii ani, mă face să cred că ceea ce îmi doresc a devenit aproape imposibil de realizat.
Tot ceea ce realizez în fiecare zi este faptul că inclusiv emoțiile au devenit comerciale, că totul are un preț, că oamenii nu mai știu să trăiască, că s-a uitat simplitatea propriei creații și că de fapt, trăim într-un joc cu un scenariu sumbru, a cărui final va fi lipsit de orice nuanță.
Da, m-aș mai căsători încă o dată, mi-aș dori să experimentez cu adevărat emoția simplă a unei binecuvântări, să trăiesc umilă fiind simplitatea jurământului în fața Lui.
Nu îmi doresc să generalizez,însă parcă ne dezintegrăm tot mai mult pe zi ce trece și din păcate nu știu câți putem conștientiza această “evoluție” nocivă a propriei noastre existențe.
Mereu am crezut în oameni,în puterea exemplului, în iubire,în basme și povești,dar în ultima vreme,privind în jurul meu constat cu stupoare că parcă nu mai avem leac.
Am ajuns să fugim atunci când devenim vulnerabili în fața propriilor emoții,fugim de responsabilități, fugim de noi începuturi, fugim de noi înșine. Și în final toată această fugă ne va aduce în fața oglinzii, privindu-ne existența goală a propriul nostru suflet.
Și eu sunt un fugar,dar fuga mea mereu a fost după propriile vise, după propriile dorințe și idealuri. Am ajuns să fug ca o disperată după valorile morale ale existenței noastre, căutându-le precum apa în deșert.
“Iubirea si compasiunea sunt necesități, nu un lux. Fără de ele, umanitatea nu poate supraviețui”. – Dalai Lama