Emoții și trăiri

Ai trecut peste? Ai iertat?

Când am decis să îmi scriu emoțiile aici, în social-media, mi-am asumat și faptul că voi atrage antipatii sau că voi întâlni persoane cu un punct de vedere diferit. Însă,deloc nu mi-a păsat de părerile celor din jurul meu,mai ales atunci când ele sunt “construite” pe răutate.

Pe lângă aceste păreri,mi-am asumat și faptul că voi primi întrebări, că va trebui să răspund oamenilor care doresc să afle mai mult decât ceea ce eu scot în evidență. Astfel, am ajuns să “strâng” aceste întrebări, făcându-mă să dau un răspuns mai detaliat.

Întrebările sunt simple, curiozitățile cele mai des întâlnite sunt cele raportate la iertare, la uitare. Dacă am iertat, dacă am uitat, dacă am trecut peste, cum am reușit, în ce fel și ce mod. Aceste întrebări nefiind neapărat raportate la experiența divorțului, ci per total, la toate experiențele avute până acum.

Răspunsul este unul pe cât de simplu, pe atât de greu de înțeles. Nu ierți, nu uiți, nu treci peste, ci dimpotrivă, doar accepți acele experiențe mai puțin plăcute emoțional, înveți din ele, înveți să te descoperi, înveți să-ți trasezi bine dorințele, principiile, te reconstruiești într-o variantă mult mai benefică față de tine.

Mulți veți spune că nu este corect așa, că nu este normal, că ar trebui să iertăm, să uităm. Dar acum, eu vă voi întreba doar atât: atunci când suportăm o intervenție chirurgicală, în timp se vindecă, însă rămâne cicatricea respectivă. Cum poți să uiți? Ea îți va aminti de fiecare dată acel episod și îți va arăta mereu cât de puternic ai fost, prin acceptare.

A ierta e un gest nobil, nimeni nu iartă, pe acest pământ nimeni nu știe să ierte. Pentru a ierta, trebuie să fii mult prea pur sufletește. Noi nu iertăm, dar putem accepta în condițiile în care să privim doar partea frumoasă a tuturor experiențelor noastre, indiferent de natura lor.

Suntem plini de demoni interiori, societatea ne schimbă într-o oarecare măsură, cu sau fără voia noastră. Important este să găsim tot timpul un echilibru, un mod de acceptare, o simplitate a propriilor emoții.

Eu nu iert, nu știu să iert, însă accept, accept faptul că am avut situații în care am fost pusă, care m-au rănit, dar care m-au făcut să și zâmbesc, uitându-mă la modul prin care am gestionat acea trăire.

Eu nu uit, nu știu să uit și nici nu aș putea vreodată, dar mă pot întoarce în trecut, să-mi vizualizez emoțiile, zâmbind din nou, deoarece datorită acelor experiențe sunt un om mai cumpătat astăzi.

Eu nu trec peste, nu sunt un om superficial care închide ochii și sare groapa. Dimpotrivă, mă adâncesc atât de tare, până descopăr cel mai mic blocaj al meu, care m-a făcut să experimentez acele trăiri de suferință, durere, dezamăgire etc.

Iar dacă vreodată mă ia valul, mă reîntorc în trecut pentru a ști cine sunt, ce sunt, cum sunt, ce vreau și cum vreau să construiesc, până la cel mai mic detaliu.

Viața asta mereu am asociat-o cu domeniul celor care construiesc case. Fundația am asociat-o cu cunoașterea de sine, cu valorile morale ale propriei persoane, pereții i-am asociat cu emoțiile și trăirile omului, iar acoperișul cu credința. Acoperișul este primul care, la prima furtună cade.

Ah…și fațada?! Nu țin neapărat să fie perfectă, important îmi este ceea ce am în interior,la fundație și deasupra capului! ❤️

Dacă toate acestea îmi sunt într-un echilibru, fațada va reflecta exact ceea ce am reușit să construiesc.

Nu uităm, nu iertăm, nu trecem peste, ci doar acceptăm, ne păstrăm credința și încercăm să fim mai simpli emoțional, mai atenți cu dorințele propriului nostru suflet și mult mai oprimiști în următoarele construcții.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *