Cu mult timp în urmă vorbeam despre depresie. Cât de costisitoare mi-a fost perioada depresivă și care au fost cauzele ce m-au împins în extrema ei.
Oamenii au devenit extrem de repeziți vis a vis de a simți și a vedea pe cei din jurul lor. În ochii multora,atunci,eu duceam o viață mult râvnită,cu Channelul sub pernă și diamantele la micul dejun,însă nimeni niciodată nu a putut vedea problema cu adevărat existentă.
Fapt pentru care,eu fiind mai slabă de îngeri,nu puteam înțelege de ce unii își dădeau coate pentru situația mea financiară,judecându-mă că nu știu să prețuiesc acea viață opulentă.
Banii?! Niciodată nu mi-au lipsit! Iubirea și tot ceea ce ținea de partea emoțională și validarea mea ca și femeie? Alea au lipsit cu desăvârșire. Și pentru că nu găseam răspunsuri pentru nemulțumirile mele sufletești,m-am învinovățit și am căzut în depresie. Atunci am cunoscut și depresia și atacurile de panică și stările de anxietate.
Îmi era teamă să fiu singură cu mine,astfel declanșam tornada atacurilor de panică!
Vorbesc acum detașată fiind de acea perioadă,deoarece știu că există femei,chiar și bărbați care se confruntă cu astfel de probleme. Rezolvarea lor este și simplă,dar totodată și dureroasă.
Pe mine nu mersul la psiholog m-a ajutat,ci ziua în care am conștientizat totul și m-am uitat în oglindă văzându-mi umbra. Cei care mă cunosc,îmi știu energia,știu cât de plină de viață sunt și cât de optimistă.
Atunci vedeam doar o umbră,iar asta m-a făcut să mă iau bucățică cu bucățică și să mă opresc din a mă sabota.
Un prim pas a fost de a-mi verbaliza durerea. Atunci când îți verbalizezi durerea,nu te aștepta că vei râde,ci dimpotrivă,vei plânge și vei descărca fiecare colțișor al propriului tău suflet care a fost încărcat cu energie negativă.
Suntem oameni,suntem creați din emoții,este normal să ne verbalizăm trăirile și emoțiile. Asta ne facem oameni. Însă,societatea din ultimii ani nu a făcut altceva,decât să ne transforme în niște pietre!
Ajutorul de care avem nevoie pentru a putea învinge aceste etape din viața noastră,suntem noi! Trebuie doar să învățăm să ne comunicăm trăirile.
Nu suntem mai slabi dacă spunem ceea ce ne doare,dacă vorbim despre ceea ce sufletul nostru simte și crede că are nevoie.
Sunt aici,în social media,scriind despre experiențele mele,întocmai pentru a ajuta! Fără a-mi păsa de acei “indivizi superiori” care doar aruncă cu hate sau cu “pietre”.
Societatea ar trebuie să reprezinte conexiunea dintre oameni. Oameni care pot și au dorința de a se ajuta reciproc. Aici pe pământ,nu avem ce împărți. Gândește-te că, atunci când vom ajunge la 2-3 metri sub pământ,nu luăm nimic! De ce?! Te-ai întrebat vreodată de ce nu luăm nimic material cu noi?! Pentru că nu asta contează! Nu asta este menirea noastră!
Ne vom lua doar sufletul și ceea ce am construit din punct de vedere emoțional, felul în care ne-am tratat propriul suflet!
Anxietatea,atacurile de panică,depresia sunt doar niște semne de alarmă că tu emoțional ești rătăcit și că tot ceea ce simți,reprimi într-atât de mult,încât ai devenit propriul tău dușman!
Până acum am ajutat multe persoane,care,auzându-mi sau citindu-mi postările,mi-au scris în privat! Nimeni nu este singur,însă pentru a putea primi un ajutor,trebuie să învățăm să-l cerem.
Cum am mai zis-o mai de mult,dacă știam să cer ajutorul,nu mă mai loveam atât de tare,însă nu am știut să cer ajutor,dar am învățat să-l ofer atunci când mi s-a cerut!
Suntem oameni,suntem iubire,suntem credință și avem nevoie de ajutor atunci când simțim că nu ne mai regăsim în propria noastră existență.