Știți întrebarea aia pe care toți o considerăm banală dar în esența ei este extrem de puternică?
De fiecare dată când primesc această întrebare,răspund din inerție,pentru că,fără să conștientizăm,avem unele răspunsuri și reacții întipărite în subconștientul nostru.Iar oamenii din jurul meu sunt obișnuiți cu mine zâmbind mereu,având o stare bună.
Cei care mă cunosc,știu când ascund ceva,deoarece eu nu știu să mimez nici fericirea, nici bunăstarea,nici măcar drama nu știu a o mima. Mereu am fost un om volubil,extrem de deschis dar totodată introvertit atunci când treburile emoționale deveneau extrem de serioase.
Am o lună de când sunt acasă și sunt bine. Am știut unde mă voi întoarce și mi-am asumat faptul că îmi va fi greu la început să mă acomodez cu situații fixe. Mi-am asumat că va fi un consum emoțional extraordinar de mare în ceea ce mi-am propus să fac. Sunt bine că sunt acasă,sunt bine că am cunoscut oameni extraordinari!
Cum ești?!
Emoțional?! Sunt praf. M-am lovit de cazuri despre care știam că există,știam că există copii triști, știam că există copii abandonați,știam că există bătrâni neajutorați.
Știam că există sărăcia asta care omoară vise,suflete și care fură speranța oamenilor,a copiilor,care fură zâmbete.
Mai știam și faptul că voi empatiza și că mă voi încărca într-atât de tare,încât să fac nopți albe,căutând soluții pe termen lung,astfel încât să pot ajuta. Dar vedeți voi, eu sunt om,unul extrem de sensibil(uneori am senzația că Dumnezeu când m-a creat, sensibilitatea era la Black Friday și S-a gândit să o pună toată la mine),care niciodată nu va face ceva,fără implicare emoțională.
Fiecare caz în parte,mă ambiționează să lupt și să merg până în pânzele albe pentru a reuși să readuc speranța și bucuria în sufletele celor care au nevoie.
În ultimele zile,am realizat cât de norocoasă pot fi și cât de ambițioasă am devenit. Pe mine suferința m-a reconstruit într-un om mult mai bun,speranța că mâine va fi mai bine,iar eu voi fi mai bună,cred că am dobândit-o datorită necunoașterii iubirii adevărate,credința însă mi-a rămas la fel de pură și simplă.
Iar toată puterea de a răzbate orice munte din viața mea se datorează Lui Dumnezeu, fără El cred că aș fi fost de mult rătăcită printre ideile altor indivizi!
Așadar, “cum ești?”, reprezintă mult mai mult decât o superficialitate colectivă a unei societăți morbide. “Cum ești” este întrebarea oamenilor cărora le pasă cu adevărat sau cel puțin așa ar trebui să fie.
“Cum ești?” este un mod prin care spui “îmi pasă”! Suntem oameni și suntem creați cu un scop,faptul că ne pierdem din esența sufletească,nu va duce la nimic constructiv.
Doar gândeste-te la asta, la cum ești!
Fiți buni!❤️