Și-au trecut zile,săptămâni,luni,și-au trecut ani și nimic din ceea ce mi-am dorit să dau uitării n-am putut. Însă fiecare emoție trecută prin filtrul sufletului a devenit tot mai intensă, mai pură și mai prezentă în propria-mi existență.
Și-am ajuns în acel punct al existenței mele în care am acceptat(cu greu, ce-i drept) că nu am nevoie de nimeni. Nu sunt pregătită să îmi mai împart intimitatea la doi și nici emoțiile, nici trăirile, nimic din ceea ce mă definește pe mine ca om.
Poate că e un act de egoism suprem, poate că e doar un comportament al unui om care a simțit dezamăgirea la intensitatea ei maximă sau poate că e doar puterea de a accepta singurătatea în toate formele ei.
Și nu, niciodată nu am fost omul care a mimat fericirea în societate și nici stările de bine, de altfel nu am mimat nimic în societate. Am fost eu, bucuroasă și tristă, simplă și pasivă la toate reacțiile stârnite în jurul meu.
Și niciodată nu voi mai accepta o iubire din cauza fricii de singurătate, oricum noi am ajuns să coafăm egoismul în spatele iubirii. Iubim pentru că suntem iubiți, ci nu iubim pur și simplu, doar pentru ceea ce este acel om de lângă noi.
Și n-am să iubesc doar din complezența extazului vânat de către societate și nici nu-mi voi afișa zâmbetul tâmp dacă nu este simțit.
Am ajuns în punctul în care atât de multă nevoie am de mine, încât pentru a mă gândi la altcineva, îmi este imposibil.
Mereu am fost omul tranșant, care a evitat minciunile, oamenii lipsiți de autenticitate, oamenii fără personalitate și falși. Astfel, recunosc, am ajuns să am foarte puțini oameni lângă mine, însă acei oameni sunt de calitate. Tot timpul am pus accent pe calitate și nu pe cantitate.
În opinia mea, atunci când ai mulți “oameni” în jurul tău care te venerează, undeva există o problemă de realitate.
Puțini au fost cei care m-au putut vedea exact așa cum sunt și puțini au fost cei care au acceptat felul meu de a fi.
În toată această călătorie a propriei existențe, sunt împăcată cu forma mea de a fi, cu forma creației mele. Sunt împăcată și îmi îmbrățișez în fiecare zi tot ceea ce mă definește, inclusiv toanele emoționale și oscilațiile ei.
Sunt un om liber, care își trăiește fiecare zi în toată simplitatea ei, un om care pune valoare pe emoțiile și trăirile sincere și pure.
Sunt bine cu mine, acum, aici, chiar și mâine. Iar toată puterea de conștientizare și acceptare a propriei existențe e dată doar de către Dumnezeu.
Fără El aș fi fost de mult un om pierdut !
Fiți voi înșivă și redescoperiți-vă autenticitatea ! Totul se găsește în simplitatea creației noastre.